Cultură BUCURESTI CENTENAR – Elvira Popescu, o actriță cu accent
2018-11-22 17:30:19 TV5MONDE Europe

Acest nume franțuzit, Elvire Popesco, nu va însemna cu siguranţă nimic pentru cei mai tineri, dar reprezintă totuşi una dintre cele mai emblematice figuri ale teatrului român şi, în special, francez (dar şi a cinematografiei franceze) din perioada interbelică, precum şi din anii care vor urma. 

Elvira s-a născut în 1894, în Colentina, în apropiere de Bucureşti şi este fiica lui Iorgu şi a Oprinei Popescu, negustori înstăriţi. Îşi termină studiile la Colegiul din capitală, după care intră la Conservatorul de Artă Dramatică, avându-l ca profesor chiar pe unchiul său; la vârsta de nouăsprezece ani, este angajată la Teatrul Naţional din Bucureşti, debutându-și prestigioasa sa carieră.

Cu toate acestea, apogeul succesului actoricesc nu-l va cunoaște în România. Va deveni celebră la Paris, în ciuda debutului artistic de excepție din țară; fondase și două teatre: Excelsior (1919) şi Teatrul Mic (1923), în care se jucau piese în română şi franceză - să nu uităm că România vremii era foarte francofonă şi chiar mai mult francofilă. Este remarcată de scriitorul Jean Richepin, aflat în trecere prin București, însă conform unui interviu acordat postului Radio România Cultural, Robert de Flers este cel care o încurajează să aibă reprezentații la Paris.

De asemenea, în anul 1923 – în vreme ce juca în Pasiunea roşie a lui Mikhaïl Sorbul, la Teatrul de Operă din Paris (piesă lipsită de succes) – este remarcată de dramaturgul francez  Louis Jacques Marie Collin du Bocage, cunoscut grație pseudonimului artistic, Louis Verneuil. Câteva luni mai târziu, acesta îi propune să înlocuiască o actriţă poloneză care fusese nevoită să părăsească inopinat Franţa, deși trebuia să joace rolul Mariei Oska, în ultima sa piesă Verişoara mea din Varşovia. Premiera piesei cunoaşte un succes enorm în capitala franceză şi cum soarta aranjează bine lucrurile, dramaturgul se îndrăgostește nebuneşte de actriţa româncă, cei doi începând o relaţie pasională cu suișuri și coborâșuri, pe gustul societății pariziene.

Exotică şi dezinvoltă, imprevizibilă şi misterioasă, malițioasă, dar o mare doamnă, paradoxală şi aflată în floarea vârstei, Elvira Popescu se impune foarte repede ca regină a unui teatru de bulevard şi străluceşte în toate privinţele, ca şi cum ar fi vrut să ascundă mai bine norii războiului, care se adunau deasupra Franţei şi-a întregii Europe. Devenise Pariziană prin excelenţă, bulversând inimile cu fermecătorul său accent românesc. Până la momentul respectiv, personajele străine din teatrul francez erau jucate de actori parizieni, imitând artificial accentul națiunii în cauză; spre norocul ei, Elvira miza pe autenticitate, temperamentul şi frumuseţea-i erau încununate de şarmul său, provenit din maniera exotică în care vorbea limba lui Racine. Paradoxal, accentul românesc al actriţei române, Mariana Ventura, care declanşase ironia comitetului de admitere al Comediei Franceze în anii anteriori, era cel mai valoros aliat al Elvirei Popescu.

Pe scenă, părea mai degrabă „româncă” decât eroină slavă sau italiană, având la picioarele sale dramaturgi celebri; interpreta rând pe rând: o prinţesă decadentă, o aristocrată nebună, o aventurieră cosmopolită, o seducătoare fatală ori mari roluri de prinţesă şi burgheză, dintre care menționăm: «Paradis perdu» (1939) de Abel Gance, «Le voile bleu» (1942), «Frédérica» (1942), «Plein soleil» (1959), «Austerlitz» (1959) de Abel Gance. Printre diversele piese care au avut un mare succes, putem menţiona: «Feux du Ciel» de Jean Tranchant (1943), «La machine infernale» de Jean Cocteau (1953, cu Jean Marais), «La contessa» de Maurice Druon (1962), «Nina» (1949), «La Mamma» (1957), «La voyante» (1963) şi «La locomotive» (1967) de André Roussin.

Nici cariera sa cinematografică din Franţa nu este de neglijat, cu treizeci de pelicule care reiau adesea succesele sale din teatru; și aici, exemplele sunt numeroase: «Une femme chipée» (1934) , «Le roi» (1936) de Pierre Colombier, «L’homme du jour» (1936) de Maurice Chevalier, «L’habit vert» (1937), de De Flers şi De Caillavet, «Éducation de prince» de Louis Jouvet, «Mon curé chez les riches» (1938) de Bach.

În 1987, primește premiul onorific Molière, fiind considerată cea mai bună actriță, iar doi ani mai târziu, François Mitterand o numește (pentru a doua oară), Comandor al Legiunii de Onoare.

Printre altele, istoricii o consideră feblețea familiei regale a României: a fost una dintre prietenele apropiate ale cuplului exilat, format din Carol al II-lea și Elena Lupescu, iar Regina Maria îi aprecia atât simțul artistic, cât și frumusețea, numid-o Leckerbissen (termen nemțesc utilizat pentru trufanda). Cât despre Ferdinand I, se spune că a iubit-o cu pasiune, scriindu-i numeroase scrisori de dragoste, care ajunse în posesia lui Alexandru Mavrodi (pe-atunci, director general al teatrelor), îi vor garanta un post de ministru.

Elvira Popescu a decedat la vârsta de 99 de ani, la data de 11 decembrie 1993, în apartamentul său din Paris, funerariile având loc la Biserica Ortodoxă Română; a fost îngropată în cimitirul Père Lachaise, nu foarte departe de Louis Verneuil. Viața sa de actriţă rămâne un model de glorie pentru numeroşi actori contemporani, precum şi pentru generaţii viitoare de artiști.

Material realizat prin Programul Cultural București - Centenar cu sprijinul Primăriei Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic - AMPT

Sursa foto: Wikimedia

Surse: Adevarul.ro, Encinematheque.fr, Ziarulmetropolis.ro

Material preluat de pe: lepetitjournal.com/bucarest

 >>>

{{ airing.blocktitle }}

 

{{airing.now.datetime }} {{airing.now.duration}} min

 

{{airing.next.datetime }} {{airing.next.duration}} min